Simon Toyne - Sanctus

Iată un roman exemplar - nu în sensul Nuvelelor Exemplare ale lui Cervantes, firește, ci în sensul cel mai comun. Pur și simplu, Simon Toyne, irlandez de felul lui, din cîte am priceput, a preluat 1:1 modelul de succes al Codului lui da Vinci și a ouat acest Sanctus. Pe nișa sa, în nici un caz nu se poate spune că romanul de față e slab, ba chiar dimpotrivă; cît despre nasurile subțiri, evident că ele o să aibă mereu ceva de cîrcotit împotriva acestui tip de divertisment scriitoricesc și, dacă ar putea, ar trece astfel de cărți într-un renăscut Index Librorum Prohibitorum (dacă sînteți cuminți, o să caut mai tîrziu pe Net dacă am scris corect numele renumitei liste a cărților interzise, de unde ne-a rămas și expresia a trece la index).

Practic, ce înseamnă de fapt această rețetă de succes? Pe puncte și subpuncte, ar fi așa:
1. un obiect / o persoană /  o idee, un ceva, în fine, ocult, magic, ascuns, tăinuit, a cărui identitate sau proprietăți trebuie descoperite de eroul sau eroii pozitivi ai cărții;
2. capitole scurte, care, începînd cam de pe la 10-15% din carte, trebuie să se încheie cu un mic cliffhanger;
3. două, maxim trei fire narative întrețesute, dar la fel de pline de suspans și neprevăzut, care vor converge în final;
4. o unitate de timp (cîteva ore, maxim cîteva zile), spațiu (un anume loc din lume, sau poate mai multe dar foarte precis amplasate și fixate în trama poveștii) și acțiune, ceea ce dovedește că teoreticienii clasicismului literar nu erau chiar niște fraieri cîns au enunțat regula celor trei unități (deși motivele lor interne erau altele)
5. un final exploziv, surprinzător, apoteotic chiar;

Cam așa văd eu acest tip de thriller. Este de remarcat că, după apariția renumitului cod, diverși epigoni au încercat să ne thrillereze cu povești despre diverse artefacte creștine (lancea lui Hristos, arginții trădării lui Iuda etc., toate inspirate de sfîntul Graal al originalului), sau de alt tip (un joc de șah al lui Charlemagne, fragmente din calul troian, și așa mai departe), care nu au avut succes pentru că nu au respectat una sau mai multe din regulile de mai sus. Rezultatul? niște cărți de acțiune oarecare, demne de a fi ecranizate în stil de blockbuster, fără îndoială, cu jdemii de efecte speciale, cu un box-office cît al întregii industrii de carte din România, și cam atît.

Sanctus e diferit. El respectă regulile. Prin natura acestor reguli, mi-e practic imposibil să demonstrez acest lucru - trebuie pur si simplu să citiți cartea pentru a vă convinge. Nu pot nici măcar să demonstrez punctul 1, căci ar însemna un spoiler prea mare - rețin doar că e vorba de o poveste biblică, a Vechiului Testament, răsucită și cumva răstălmăcită, pînă în punctul în care se duce un picuț înspre fantastic (atenție! fantastic, nu fantasy!).

Per total, un passe-temps cît se poate de agreabil. Și, ghiciți cine m-a stimulat să cumpăr cartea? Păi, nimeni alta decît reclama aia cu "Ce, mă, am citit Sanctus împreună?!?".

Stephen Donaldson - Blestemul nobilului Foul

În primul rînd, se pune întrebarea: îl cheamă Stephen Donaldson sau Stephen Donaldsonson? Pentru că în antetul fiecărei file din stînga apare numele autorului în varianta a doua, cu doi de son ... O fi vreo poantă pe care eu n-o pricep, sau pur și simplu e doar un tiraj nefericit, vîndut la preț redus (10 lei) în timpul tîrgului Bookfest 2012.

O să expediez cartea aceasta foarte repede, pentru că nu mi-a plăcut nici cît negru sub unghie. A început promițător, cu descrierea trăirilor personajului nostru principal, Thomas Covenant, suferinde de lepră. Pe urmă a continuat cu alunecarea în vis, chipurile, adică în lumea fantastică în care se petrece acțiunea; nu e un lucru nou, parcă și seria Amber a lui Zelazny avea același stil de a intra în miezul întîmplărilor.

Doar că lumea asta nu mă convinge deloc.

Cîteva sute de pagini citite pentru nimic.

Se vede treaba că e greu să ieși din tiparele stereotipe oameni plus elfi plus dwarfi versus goblini plus orci plus trolli (asta e repartiția standard din bătrînul Warcraft 2, moștenire directă de la și mai bătrînul Tolkien) și să-ți și iasă ceva interesant.

Nici măcar nu-mi poate fi milă de bietul Covenant Necredinciosul (ehe, și cînd te gîndești că în engleză covenant înseamnă legămînt, like in the Ark of the Covenant zis și Chivotul Legămîntului, ceea ce ne duce direct la Raiders of the Lost Ark, dar asta-i deja din altă ligă ...)

Presupun că în celelalte romane din ciclu Thomas o să sufere și alte accidente (aici a fost vorba de o mașină de poliție gata să dea peste el) pentru a ajunge în lumea Tărîmului. (Da, seamănă a pleonasm, dar n-am ce face, așa l-a botezat Donaldson).

În fine ... mult succes pentru cine se încumetă la continuări. Eu nu mă număr printre ei.

Bernard Cornwell - În căutarea Graalului

Totul se întîmpla pe vremea cînd francezii și englezii se pustiau reciproc în vestitul război de 100 de ani - mă rog, mai mult englezii îi pustiau pe francezi, căci ei inițiaseră războiul și ei erau cei care aveau de supus prin forța armelor un regat ce de drept li se cuvenea, iar expedițiile prădalnice ale francezilor pe coastele engleze au fost sporadice și lipsite de efect (chiar dacă romanul de față începe chiar cu așa ceva).

Practic cartea este un pretext pentru o descriere romanțată a expediției regelui englez Eduard al III-lea în Franța. Nu că ar fi existat o Franță adevărată în acel moment al istoriei, în care relațiile de vasalitate erau mult mai importante decît firavele umbre de conștiință națională; ar fi mai corect să o numim expediția în Bretania, Normandia și Picardia, avînd ca punct culminat bătălia de la Crecy, o bătălie pe care de fapt englezii ar fi fost bucuroși să n-o dea, singura lor preocupare din acel moment fiind s-o șteargă întregi de pe continent, cît mai aveau putință de scăpare.

Am mai citit două sau trei romane de Bernard Cornwell, toate situate în Exeter-ul secolului XI (cred) în care un preot local executa activități tipice de detectiv pentru ciudatele crime și ticăloșii din epocă. Cărțile au fost interesante, fie și numai pentru evocarea vechilor regiuni, orașe și persoane dintr-o vreme în care Anglia romanizată se contopea cu elemente saxone și normande. Seria Harlequin lucrează cam în același sens, fiind, așa cum am mai spus, o dare de seamă istorică presărată cu faptele personajelor principale - personaje care sînt destul de importante la scara istoriei pentru a fi băgate în seamă într-o campanie și o bătălie de anvergură, dar suficient de neînsemnate pentru a nu apărea în cronicile adevărate și a nu stîrni polemici de tipul "a fost sau n-a fost". Este exact stilul folosit în mare parte de maestrul genului, Dumas-tatăl, cu d'Artagnan și compania exponenți de seamă.

Nu insist asupra subiectului, care este suficient de interesant, și nici a acțiunii, trepidante pe alocuri (da, avem și Graal - sau o să avem și Graal -, avea și lancea lui Hristos, în buna tradiție inițiată de Codul lui da Vinci). Păcat de spargerea în bucăți (sînt trei romane în ciclul Harlequin), care lasă bineînțeles capete de intrigă deznodate. 

Am găsit și vreo două-trei stridențe în text, una din ele fiind o aiureală din necunoștință de cauză a traducătorului ("să arunce pămîntul din timpul nopții", ceea ce nu are sens ... pentru cine a citit suficiente cărți în engleză care să aibă ca fundal o societate medievală este evident vorba de "night soil", care n-are legătură cu pămîntul, ci este vorba de prozaicul și scîrbosul conținut al oalei de noapte ...). O altă stridență se referă la erezia catară, care, chipurile, ar fi fost eradicată "de sute de ani" - dar în realitate, trecuseră 100 de ani și un pic. Mă rog, hai să zicem că ar fi un fel de licență poetică a autorului.

Per total, o lectură agreabilă, care te face să te duci la cartea de istorie pentru detaliile reale ale celor descrise în ficțiunea romanescă.

Spider & Jeanne Robinson - Starseed

Este un roman din vechea gardă - și cînd zic vechea gardă mă refer atît la faptul că a fost scris pe la începutul anilor 90, cît și la vechimea sa în biblioteca personală. În ciuda acestor fapte (și a altor cîtorva potriveli care mie nu-mi plac), Starseed este absolut fascinant.

De multe ori am zis - și susțin în continuare cu tărie - că nu e bine să citești o multi-logie (unde multi- poate fi substituit după caz de tri-, tetra., penta-, și așa mai departe) altfel decît în ordinea naturală a scrierii romanelor componente. Dar Starseed este volumul doi dintr-o trilogie care începe cu Stardance și se încheie cu Starmind. În ciuda acestui fapt, n-am avut nici o problemă să mă conectez din prima la acțiunea cărții. Acțiunea este destul de simplă, face referire la descoperirea pe Titan, satelitul saturnian, a uneei forme de viață ciudate, un Simbiont pe numele său, care poate fi absorbit de corpul uman, făcîndu-l pe acesta să poată supraviețui în spațiu - și nu este vorba de viața pe o stație spațială sau pe vreo futuristă navă de război galactică, ci chiarîn vidul cosmic - protejîndu-l de radiații, hrănindu-l, suprimînd nevoia de a respira, și așa mai departe. Cei ce vor să intre în Simbioză trebuie să treacă printr-o serie de tabere de antrenament pe Pămînt și să-și încheie parcursul cu un stagiu pe o stație spațială independentă (adică proprietate a corporației care deține Simbionții, nu a unei țări anume sau a ONU).

A doua prejudecată a mea este că insistența autorilor S.F. contemporani asupra detaliilor personajelor, a construcției lor psihologice, este dăunătoare și duce la creații total neinteresante din punctul meu de vedere. Mă bucur că am citit o operă care contrazice această teorie (nulla regula sine exceptione, totuși). Eroina romanului este o fostă dansatoare de succes, ajunsă dincolo de finalul carierei, cu dureri de spate și de șale, care hotărăște că Top Step (stația spațială de care pomeneam) și simbioza sînt unica modalitate de a-și păcăli corpul și de a dansa în continuare în imponderabilitate - măcar pentru o vreme.

Se vede bine colaborarea dintre cei doi Robinson - soț și soție - dintre care unul este scriitor (Spider) iar celălalt (Jeanne) este fost dansator-coregraf - și femeie, precum eroina romanului. Ca rezultat, nici una din scene nu este forțată, nici una din reacțiile eroinei nu pare nelalocul ei; în general, se vede că totul a fost scris cu îngrijire și mai ales cu dragoste. Plot-ul poate fi rezumat în două-trei propoziții (n-o s-o fac, vă las să citiți cartea, dacă aveți de unde să faceți rost de ea) ceea ce înseamnă că accentul pică pe trăirile personajelor. Și. uimitor, aceste trăiri nu m-au plictisit nici o secundă!

Nu știu cum au reușit, dar au făcut-o!

Poate e vorba și de relativa scurtime a lui Starseed, 250 de pagini format de buzunar, spre deosebire de cărămizile de peste 500 de pagini de azi.

Poate subiectul ales - pînă la urmă, Simbioza permite oamenilor să se "scufunde" într-o comunitate telepatică, the Starmind - ceea ce este lucrul cel mai apropiat de dumnezeire la care ne putem gîndi ... pentru o vreme.

Poate că că în 1990 scriitorii gîndeau altfel, neavînd tot timpul în cap numărul de caractere din text și tariful plătit per caracter, cuvînt sau pagină.

Poate și faptul că romanul este un testament (involuntar) peste ani al lui Jeanne Robinson - care a murit acum doi sau trei ani de cancer, dacă nu mă înșel ... Mă întreb: ce n-ar fi dat ea oare ca această previziune să se îndeplinească și Simbionții chiar să existe, și să existe o Starmind care s-o strîngă la piept, s-o scutească de suferințe și s-ăi dea viață veșnică - atît cît poate fi ea veșnică într-un organism totuși supus greșelii?

 Păcat, mare păcat, și mare nedreptate această moarte timpurie!

În rest, ce să mai spun? o să caut și celelalte componente ale trilogiei, dac-or mai exista pe undeva printr-un fund uitat al Internetului sau al bibliotecilor clasice, și o să le citesc cu prima ocazie. Sînt absolut sigur că merită!

Greg Egan - Scara lui Schild

"It's complicated", cum bine zice statusul ăla de pe Facebook. Cartea asta am început-o acum un an jumate, am abandonat-o, am reluat-o acum șase luni, am abandonat-o iar, am reluat-o a doua oară acum o săptămînă și am isprăvit-o azi. E un hard SF extrem de greu de digerat, a o înțelege pe deplin implică, pare-se, nu doar o temeinică stăpînire a elementelor moderne de fizică cuantică și astrofizică, ci și cunoștințe despre teoriile noi (încă nedovedite dar și neinfirmate) din domeniu.

Redusă la esență, cartea ne spune povestea întîlnirii cu extratereștrii - dar niște extratereștri nemaivăzuți pînă acum, care sălășluiesc dincolo de o barieră artificală apărută pe neașteptate "de-a latul" Universului cunoscut, care se extinde cu viteza luminii și care înghite cu poftă întregi sisteme solare care-i stau în cale.

Omenirea, ajunsă la stadiul în care se poartă decorporalizarea și copiile de backup ale personalității, este împărțită în ceea ce privește abordarea problemei. Facțiunile sar una la gîtul celeilalte cu înverșunare, chiar dacă moartea nu mai are aceeași greutate ca pe vremuri. Tocmai de aceea este posibilă o expediție în partea îndepărtată, dincolo de cortina de fier cuantică, pentru a vedea ce-i pe acolo și cine populează acea zonă.

Romanul colcăie de termeni super-cool (că să mă exprim în ton cu moda), gen viermi Planck, vendeki, suprapunere de stări și așa mai departe, și de propoziții care au zece-cincisprezece cuvinte dar necesită un sfert de oră cu creionul în mînă spre a le înțelege (recunosc, eu n-am făcut acest efort, am trecut pur și simplu mai departe).

Nu mă întrebați de personaje, nu le-am reținut decît numele, că erau mai ciudate, însă în rest nu m-au interesat defel, poate ca o răzbunare pentru faptul că Scara lui Schild e o carte indigestă, per total.

P.S. Vă întrebați de unde vine titlul? Scara șlui schild este o solușie mai mult sau mai puțin empirică (sau practică) la problema de a transporta un vector de-a lungul unei curbe oarecare. Problema cu pricina trebuie rezolvată în niște condiții care amintesc de vechea geometrie ("folosind doar rigla negradată și compasul"). Și  rezolvarea e simplistă, dar nu-i deloc trivială, tot așa cum nu e deloc trivial să realizezi cuadratura cercului doar cu rigla și comnpasul - bine, cuadratura nu e doar non-trivială, ci și imposibilă. Pentru detalii folosiți cu încredere wikipedia sau oricare alt instrument digital analog. (Hai că asta cu digital / analog chiar mi-a plăcut) ...

Clive Cussler - Arctic Drift

Seria de cărți "cu Dirk Pitt" a lui Clive Cussler are un nu-știu-ce care atrage. Pitt e un erou din spița lui Batman, Mannix sau James Bond, eroi despre care știm că, indiferent cît de proastă e situația în care s-au vîrît, sigur o să scape (păstrînd eventual și fata, acolo unde aceasta există) pur și simplu pentru că seria trebuie să continue.

În ciuda acestui fapt, romanele respective le voi citi mereu cu plăcere - cu un amendament pe care-l voi pomeni mai jos - pentru că, într-un fel ciudat, omul nu se ia prea în serios, mereu face cu ochiul către cititor a complicitate "hai să vezi ce mi-a mai trecut prin minte", bașca faptul că în mai toate romanele sale, nea Clive se bagă pe sine însuși ca personaj mai-mult-decît-secundar, adică pasager cu totul. De pildă, în Sahara (hai că-l știi, a fost și film făcut după carte) Clive era pe post de catîrgiu în plin deșert, apărut din neant și ducîndu-se nu se știe unde, behăind din răsputeri Oh my darling Clementine, ocazie cu care i-am aflat și eu versurile. În romanul de față, Clive e șofer de SUV care-l salvează pe erou din tocmai după ce acesta fusese ținta unei avalanșe a la Posada pe ditamai drumul de țară canadian.

Premisa lui Arctic Drift e simplă dar de mare efect: faimoasa Trecere de Nord-Vest, îndelung căutatul drum pe apă care ar fi trebuit să ușureze trecerea din Atlantic în Pacific și viceversa, ar putea redeveni practicabil din cauza vestitei încălziri globale. Pentru cine nu știe, în secolul XIX mulți navigatori s-au încumetat a dibui suspomenita Trecere, nuami că aceasta e impracticabilă majoritatea timpului din cauza ghețurilor arctice. Evident, riscurile unui comerț maritim în asemenea condiții este cu totul inacceptabil, iar navigatorii au preferat bineînțeles ruta infernal de lungă pe la Capul Horn, prin sudul Americii de Sud. După aia a venit timpul construirii Canalului Panama și nu s-a mai pus problema Trecerii de Nord-vest.

Dar canadienii nu doarme, ei și-au dat seama de imensul potențial economic al versiunii 2.0 a vestitului drum, și își mobilizează forțele armate pentru a-și adjudeca (la modul legal) respectiva calwe navigabilă ca fiind parte a apelor interne canadiene. Vă dați seama ce profit s-ar prefigura ... S.U.A nu prea sînt de acord, și imposibilul se produce: cei doi giganți nord-americani sînt pe picior de război. Îi revine lui Pitt sarcina de a dezamorsa situația, și de a dovedi că un magnat al ecologismului e de fapt poluatorul maxim, care evident că ... 

Bine, nu mai zic nimic, puneți mîna și citiți cartea, e excelentă ca divertisment fără pretenții.

Ziceam mai sus de un amendament: Cussler singur este OK, Cussler împreună cu fiu/său Dirk (curat coincidență de prenume, coane Iancule!) cume este cazul de față iarăși este OK, dar îmi displac teribil cărțile scrise de Clive Cussler împreună cu alți autori. La fel de mult mă calcă pe nervi romanele în care eroii sînt cei doi copii ai lui Dirk Pitt. Nu-mi plac deloc deloc deloc. Poate unde m-am atașat de vechea gardă, cu amiralul Sandecker, șeful direct al lui Pitt, de Al Giordino bătăușul-emerit, de Rudi Gunn pe post de creier neoficial al echipei ... de Sahara, de Inca Gold, și încă cîte și mai cîte ...

George Arion - Necuratul din Colga

Țin minte cu cît nesaț am devorat pe vremea lu' nea Nicu niște romane polițiste românești - Profesionistul și Țintă în mișcare, care se dovedeau a fi altceva decît eternele bătălii de partea adevărului duse de milițieni sau securiști deștepți contra tîlharilor și spionilor ticăloși. Nu că ar fi deviat foarte mult de la țintă - eroul este un tînăr gazetar angrenat fără voie în investigații care par a-i depăși capacitățile, iar ținta este tot un fruct putred al societății socialiste multilateral dezvoltate (adică un parvenit ilicit, un șef delapidator, chestii din astea relativ triviale). Totuși, era ceva cu totul nou. Am citit apoi Atac în bibliotecă, cu care încep de fapt aventurile detectivului fără voie Andrei Mladin, și pe care îl scăpasem la vremea lui, și m-am trezit apoi căutînd asiduu în almanahele Flacăra  din acea vreme romanul polițist de final (adică ocupa mereu ultimele 40-50 de pagini format mare) semnat George Arion.

Aventurile lui Mladin s-au cam încheiat prin 88 sau 89 cu o imagine dezolantă, a unui would-be tînăr jurnalist care se privește în oglindă și care se vede așa cum este cu adevărat: buhăit la față, pe cale să chelească și să încărunțească, o fantomă a unui trecut glorios, în care vrăjea fetele cu zecile (relațiile neputînd însă fi altfel decît principiale, că așa era schema).

Și uite că îmi pică în mînă acest Necuratul din Colga, lectură ușurică la prima vedere, un roman noir mai negru decît prevede legea - pentru că într-un roman noir clasic a la Chandler și compania întotdeauna mai străbate o rază de speranță, pe cînd aici ... nici măcar nu se știe exact cine e capul răutăților, tocmai pentru că nu prea contează. Societatea românească e atît de distrusă la toate nivelele - ne spune autorul - că oricum n-are importanță dacă vinovatul este sau nu prins și condamnat.

Cartea a fost publicată în 2004 (prima ediție) dar se pare că gestația a fost mai lungă, căci unul din personajele de frunte, zugrăvit în tușe stridente, este senatorul și candidatul la președinție Miu Trocan Drovelidu. Auzi nume! curat românesc! s-ar mira unii. Dar cînd aflăm că individul este președintele Partidului Românilor Adevărați, devine clar că numele e o anagramă de la Corneliu Vadim Tudor. Omul manipulează și el prin Colga - orășel din nordul țării bîntuit de Necuratul, degradat la rangul de ucigaș în serie - înscenîndu-și propria răpire cu ajutorul unei organizații paramilitare ce-și desfășoară nestingherită activitatea la doi pași de oraș.

Toată zbaterea agentului special Robert Gal, cel ce povestește la persoana întîia întîmplările - se va dovedi zadarnică. Nici unul din locuitorii urbei nu-și poate depăși condiția de membru al masei de manevră, indiferent cîte crime ar comite respectivul Necurat, indiferent cîte matrapazlîcuri ar face potentații urbei, indiferent cîte discursuri motivaționale le-ar ține Gal. Cam toate racilele românești, ajunse la stadiul de poncife, se regăsesc aici: politicienii corupți, beizadelele scăpate de sub control, disprețul față de lege, presa aservită puterii, disolția  autprității polițienești, indiferența generalizată, copiii străzii, sectanții fanatici, teroriștii, trăfătorii de la cele mai înalte niveluri, și încă altele pe care nu le mai enumăr.

În carte apare un personaj recurent, care a fost prezent și într-un alt roman al lui Arion, dintr-un almanah Flacăra (să mă tai dacă rețin cum îi mai zice, știu că era tot cu Andrei Mladin, dar un Andrei Mladin americanizat, botezat An Dray, căci în socialismul românesc nu puteau exista fapte ca acelea descrise de An Dray, de tip droguri și prostituție - bine, în final se dovedea că totul a fost un vis al ziaristului toropit de căldură). Personajul este nebunul cu trompețica, și mă întreb de unde fixul ăsta la George Arion ... bine, într-un fel, mai sînt și alte paralele între cele două romane - gașca de motocicliști violenți este prima care-mi vine în minte, dar na! nu e de mirare: ceea ce pe vremuri se putea întîmpla numai în putredul capitalism putem trăi acum aievea, sub ochii noștri.

De doi bani speranță? nici vorbă. Ne ducem în prăpastie, domnilor! ne zice autorul, și într-un sens mai larg (adică nu doar România, ci întreaga lume) tind să-i dau dreptate. Din păcate.

Enjoy!

Maureen F. McHugh - China Mountain Zhang

Un roman simpatic, cu care m-am păcălit destul de mult, în sensul că l-am luat la citit pe post de S.F., dar el este S.F. doar ca background (un Pămînt al viitorului apropiat în care China domină lumea, S.U.A. a trecut printr-o revoluție comunistă, iar firavele colonii de pe Marte sînt un amestec de kibbutzuri și falanstere fierte la foc mic și făcute decoct cu ajutorul Cărticicii Roșii a lui Mao).

Nici faptul că eroul romanului este homosexual nu ajută foarte mult. Într-o societate mai mult sau mai puțin puritană precum cea chineză a fi gay nu e tocmai potrivit - de fapt, unul din iubițeii lui Zhang se sinucide atunci cînd orientarea sa sexuală e pe cale de a fi descoperită, pedeapsa fiind lagărul de reeducare. (Nu, nu pot spune că am plîns la această fază, political correctness-ul mă face să vomit, iar gay-ii n-au decît să fie gay, dar să nu dea dracul să se împăuneze cu asta în fața mea).

Autoarea pare să cunoască îndeaproape tradițiile chineze și (cel puțin) vocabularul de bază al limbii, măcar atît cît să poate insera în text conversații scurte în mandarină sau cantoneză, inclusiv varinatele lor pidgin (simplificate de către vorbirtorii non-nativi). Sau poate tipa a avut parte de consultanți competenți. Dealtfel, însăși numele de China Mountain e un joc de cuvinte - în sensul în care ideogramele chinezești permit o grămadă de interpretări, sensul exact fiind dat doar de context - și, mai mult, cică acest nume este de fapt un supranume al revoluționarului de început de secol XX Sun-Yat Sen.

Planurile poveștii alternează, de la povestea a trei coloniști marțieni (un bărbat și fetița sa, pe de o parte, și un bărbat extrem de talentat pe de alta), la povestea mai succintă a unor concurenți la cursele de zmee pilotate, și la povestea lui Zhang însuși, care pleacă din S.U.A. în Extremul Nord canadian și apoi în China continentală la studii superioare, care costă o grămadă de bani și sînt cică ele mai cele din lume. După cum am menționat, nu e cine știe ce S.F. aici, afară de setup, dar chiar și așa am isprăvit cartea, curios fiind de deznodămînt. Acesta e oarecum în coadă de pește (poate autoarea avea în plan și o continuare? dar din știința mea aceasta nu există, și cred că au trecut cam două decenii de la publicare).

Cam asta ar fi. Dacă vă apucați de această carte, nu vă așteptați la acțiune sau la răsturnări spectaculoase de situație, ci la character building și alte asemenea procedee scriitoricești de elită. Nu că ar fi ceva rău în asta, eu doar v-am avertizat ...

Ted Chiang - The Lifecycle of Software Objects

Din titlu și din numele autorului s-ar putea deduce că-i o carte despre tehnici de programare and so on. Imaginea de pe copertă însă ne readuce pe drumul cel bun: e un half-hard SF scris de un autor relativ în vogă peste ocean (și în plus a lucrat sau chiar mai lucrează și ca programator, culmea!)

Deși e în branșă, omul dă totuși senzația nu prea se pricepe la ceea ce vorbește, mai precis la ceea ce scrie. Acțiunea este dezlînată, sare de la una la alta, deși se concentrează asupra unor digienți (inteligențe digitale), un fel de Tamagochi ai erei computerelor, care se străduie să învețe, să se perfecționeze, să-și perfecționeze conștiința de sine (de parcă s-ar putea!).

Și, pentru că întotdeauna trebuie să existe un tîrg a la Faust, digienții - ca și proprietarii lor cei aproape faliți - trebuie să accepte un soi de prostituție cibernetică pentru a putea face rost de bani de upgrade; bine, nu e chiar upgrade, ci de rescrierea codului pentru a putea ține pasul cu mediul înconjurător virtual fără de care supraviețuirea lor ca specie e pusă-n pericol.

Bine, și de ce mi-ar păsa de ei? Digienții se găsesc undeva la jumătatea drumului între un program-expert și un robot (softul lor poate fi încărcat la nevoie în jucării robotice, furnizîndu-le astfel un corp fizic), vorbesc prost englezește de la începutul pînă la finalul cărții - și acțiunea se întinde pe niște ani buni - și nici unul nu dă pe dinafară de personalitate, chit că sînt vreo trei-patru caare au nume și li se întîmplă cîte ceva.

Asta e, n-a fost să fie. Nu c-ar fi proastă, dar nu m-a prins deloc. Ăi bătrîni scriau mai bine pe tema asta - vezi de pildă străvechea antologie Povestiri Ciberrobotice (da, era de pe vremea lu' nea Nicu), unde pînă și un român a tratat mai bine tema (Mihai Grămescu - Sham-poo). Ghinion ...

Antologia Thieves' World

Hai s-o facem ca-n matematică:

Ipoteze:

- Se dă o convenție S.F. americană (ceea ce înseamnă autori grei, editori și mai grei, plus inveitabilii fani);

- Se dă o petrecere de tip late-night, adică se duce înspre orele mici ale dimineții, cu o serie de autori și editori de calibru mediu spre mare;

- Se dă o nemulțumire exprimată liber printre aburii alcoolului ingerat ca-ntre prieteni: de ce trebuie ca fiecare scriitor de fantasy să stea să construiască un univers coerent, cu propria geografie, istorie și personaje principale, cînd există deja o grămadă de astfel de universuri deja create, pe care autorul le-a abandonat, fie pentru că nu-i plăcea, fie pentru că nu mai avea timp să scrie în acel univers

- Și iată și concluzia (potențată probabil de aceiași aburi bahici - deși nu putem băga mîna în foc): să creăm un univers partajat, în care fiecare scriitor poate să creeze propria povestire, nuvelă sau chiar roman, cu condiția să adere și să respecte regulile universului cu pricina, de exemplu să nu ucidă sau să modifice în mod semnificativ un personaj principal fără acordul celorlalți

Demonstrația:

Treaba se întîmpla în 1978, editorul care și-a asumat răspunderea punerii în operă a ideii este Robert Lynn Asprin și, după multe și diverse peripeții pe care chiar el ni le împărtășește în finalul volumului, în 1979 apare antologia (că nu știu cum să-i zic altfel) Thieves' World. Adică Lumea Hoților - o denumire potrivită și nu prea, pentru că doar o parte mică din acțiune are ca eroi respectivii hoți, iar orașul în care au loc cele opt texte din volum nu e vreo capitală a hoților, ci un bastion îndepărtat al Imperiului, unde fratele împăratului este trimis să conducă - la drept vorbind omul este exilat la mama dracului pentru că să nu mai fie băgat în față în diverse conspirații urzite contra Tronului.

Franșiza uite că a avut succes, în afată de Thieves' World se pare că mai sînt vreo 10 sau 11 culegeri de povestiri plasatre în același univers semi-hoțesc, dar cam cu aceiași autori care se tot rotesc de la un volum la altul. Și nu se poate se spune că-s niște neaveniți: în cartea de față apar John Brunner, Poul Anderson, Marion Zimmer Bradley și Joe Haldeman ca autori de top, Robert Asprin, Lynn Abbey, Andrew Offutt și Christine deWees pe post de iluștri necunoscuți (ultima cică era chiar o debutantă absolută, cunoscută însă de editor pentru încăpățînarea cu care trimitea texte la redacție). Ulterior, în celelalte culegeri mai apar A.E. VanVogt și C.J. Cherryh.

Cele 8 texte cînt plăcute ochiului și minții, dar lasă multe lucruri în coadă de pește - foarte normal dealtfel, și care se cheamă cliffhanger, cîrlig lăsat în speranța transformării cititorului ocazional în cititor captiv. Există suficiente personaje de top, bine creionate - vrăjitori, madame de bordel, hoți de bazar, cele cinci gărzi ale fratelui de împărat, și chiar fratele însuși. Are balta pește!

O să caut și ceva continuări, dar slabe speranțe - poate niște reeditări, altfel nu cred; altele sînt universurile partajate care atrag acum privirea, și nu-s neapărat mai bune ...

Murray Leinster - Planet Explorer

De data asta avem de-a face cu un hard SF, în sensul cel mai adînc al termenului, adică nu poți pricepe ce se întîmplă dacă nu ai o minimă formațiune științifică - asta în cel puțin două din cele patru nuvele care compun cartea.

Da, acesta nu este un roman, deși poate fi citit ca atare, așa cum cum pot fi citite de pildăFundațiile sau Peregrinările lui Tuf. Există un personaj central, Bordman, membru al organizației numite Galactic Survey (Cadastrul Galactic, i-am zice noi) care se ocupă cu analiza condițiilor de habitabilitate ale planetelor nou-descoperite și acordă sau nu permisiunea de colonizare. Și nu doar atît: la acordarea permisiunii este stabilit un program în care trebuie să se încadreze noua colonie, cu referire la construcțiile de realizat, la terenul arabil de amenajat, și așa mai departe. Dar, bineînțeles, există planete unde treaba merge de-a-ndoaselea; acelea-s locurile potrivite pentru eroul nostru.

Și treburile nu-s simple, pentru că de obicei pericolul este imediat, iminent, iar eventualul ajutor nu poate veni decît din exterior, un exterior unde viteza-limită practică este de doar 30 de ori viteza luminii, ceea ce nu e foarte mult pentru cît de împrăștiate în spațiu sînt coloniile ...

Și uite așa, Bordman ăsta are timp să asaneze o mlaștină inversată, să dezghețe o planetă care e pe cale să fie un fel de Antarctică la pătrat, să sape nisipurile unei planete sahariene sau să lupte alături de un om și patru urși Kodiak modificați genetic împotriva unor șopîrle (multe și gigantice).

Și, colac peste pupăză, are timp să se și însoare.

Culegerea-roman a fost publicată inițial în 1957, și poartă amprenta temporală. Sînt acele vremuri în care Epoca de aur a S.F.-ul își răsfrîngea ultimele ecouri, iar promotorii acelei Epoci își luau adio - de la S.F., de scris în general sau, pentru cei mai în vîrstă, de la viață. În fine ... fugit irreparabile tempus ...

Oricum, o carte de citit, pentru că ține balanța dreaptă între imaginație, rigoare științifică și spiritul de aventură tipic Frontierei (și cînd zic Frontieră mă refer la conotațiile tipic americane ale acestei denumiri).

Ca o notă de subsol, cele patru texte componente se cheamă Solar Constant, Sand Doom, Combat Team și The Swamp was upside down.

Și, pentru cine poate face rost de culegere: enjoy!

Andre Norton - Galactic Derelict

Altă carte extrem de veche, publicată în 1958 parcă (nu mai stau să verific după pagina de gardă). Andre Norton este femeie, pentru cine nu știe, dar uite că s-a băgat și în domeniul romanelor de aventuri pentru tineret - cam asta ar fi titulatura corectă în vechea limbă de lemn românească.

Cine caută un roman de aventuri, a găsut exact ce-i trebuie, dar cine vrea S.F. (măcar soft S.F., nu middle, nu hard) a ratat clar ținta. Da, lucrarea este subintitulată Vîrfuri de săgeată și bombe cu hidrogen, da, pe copertă e un mamut, da, se petrec călătorii în timp și pe vaste distanțe în spațiu, dar toate acestea nu-s decît un pretext pentru aventură, în care unul din protagoniști e o piele-roșie (păsămite era vremea în care indianul deveneau politically correct-ul Native American) iar restul sînt militari gata să lupte pînă la moarte cu rusnacii.

Pe scurt, oamenii ăștia dau peste un obiect de sorginte extraterestră înfundat undeva în preerie. Înfundat, înfundat, dar funcțional, căci reușește să-i poarte înapoi în timpuri preistorice, pretext pentru a ne fi prezentați tigrii-cu-colți-de-sabie, mamuții și alte fiare de același soi, probabil o (relativă) premieră pentru scriitoare, ca și pentru tinerii cititori. Și circul nu se oprește aici, nava cu pricina îi va purta pe oameni de-a lungul Galaxiei, la un spațioport extraterestru abandonat, apoi la o planetă de tip junglă unde se luptă cu bestiile locale și se împrietenesc cu alte bestii, dar mai raționale, și se zbat să NU ajungă la cheremul constructorilor navei, ba chiar încearcă să se întoarcă pe Terra, și nu oriunde, ci în secvența temporală corectă pentru ei.

Evident, vor reuși, voi ce credeați?!?

Ce să mai zic? e naivă rău de tot cărțulia, nu prea își merită banii. Dacă mă întrebi pe mine, o să răspund că Drum printre aștri (scrisă de neaoșii Radu Nor și I.M. Ștefan cam în aceeași perioadă) își face mult mai bine treaba de popularizare a științei pentru care a fost proiectată.

Vivat Călătoriile Extraordinare ale lui Jules Verne!

Antologia Robot Warriors

E veche de tot, a fost publicată în 1991 sub îngrijirea lui Martin H. Greenberg și Charles G. Vaughn, cu o prefață de Gordon R. Dickson. de de vorbesc de ea taman acuma? Pentru că acuma am re-descoperit-o, sub un vraf de alte cărți, și, ca să fiu sincer, uitasem complet de ea, cumpărată fiind în acele vremuri imediat post-revoluționare în care pe de o parte trebuia să recuperez un decalaj de lectură imens, iar pe de altă parte nu știam destulă engleză încît să gust cu adevărat textele cu pricina.

Iată conținutul antologiei (în paranteză este anul publicării inițiale):

Poul Anderson - Kings Who Die (1962) - Despre războiul din spațiu dintre americani și sovietici, într-un viitor în care războiul pe Terra nu mai este de dorit, și despre fuziunea om-calculator (omul fiind sovietic deci lipsit de morală, aice autorul, iar calculatorul o simplă unealtă brută - ce-i drept, în 1962 nu prea aveai ce-alege dintr-o namilă de calculator, doar procesare de simboluri și atît, zice Anderson). Interesantă. Nota 7 din 10.

Philip K. Dick - Second Variety (1953) - A stat la baza scenariului pentru filmul Screamers, iar pentru mine atît filmul cît și această nuvelă sînt excelente. Nenea Dick învîrte personajele altfel decît în film, dar ambele abordări mi se par super-OK. Recomandată. Nota 10 din 10.

Theodore Sturgeon - There is no Defense (1948) - Poartă clar amprenta anilor de după război, căci ce sînt oare pămîntenii, marțienii și jupiterienii altceva decît americanii, englezii și nemții postbelici? și oare nava misterioasă care străbate Sistemul Solar nu cumva este echivalentul invincibilei Armate Roșii care tocmai străbătuse victorioasă Europa? și arma finală, scoasă în afara legii de cele trei rase, nu cumva e chiar bomba atomică? Dar treaba se complică pentru că avem și un partid pacifist transnațional, pentru care reîntoarcerea în legalitate a armei finale nu e o opțiune viabilă ... Cam lălăită povestirea pentru ce are cu adevărat de spus. Plictisitoare. Nota 6 din 10.

Fred Saberhagen - Smasher (1978) - O planetă. O micro-colonie umană. Ba chiar nano-colonie, căci nu-s mai mult de cinci-șase persoane acolo. O rasă de prădători spațiali care aterizează pe planetă, prădători robotici care urmăresc fără milă prada. Cine să le vină de hac? Oamenii? nu, ar fi prea simplu. Poate animalele marine aclimatizate? rechini, scoici, sau chiar meduze? Mda, ele ar mai avea o șansă. Totuși, chestiunea se cam încheie în coadă de pește (ca să rămînem în domeniul marin). Frustrantă. Nota 6 din 10.

Larry S. Todd - Flesh and the Iron (1968) - Oameni și roboți adunați în triburi cutreieră cîmpiile ucigîndu-se unii pe alții și luînd scalpuri pentru a-și demonstra statutul social (scalpuri sau antene, după caz). Dar uite că uneori apare osituație de șah etern (sau de pat, sau de mexican stand-off, cum vreți să-i spuneți, deși nici unul din termeni nu e pe de-a-ntregul corect), făcînd ca un om și un robot să devină aproape prieteni. Ia ghiciți ce se întîmplă cînd robotul este ucis de alți oameni în căutare de scalpuri metalice (și de piese de schimb, desigur). Neconvingătoare. Nota 6 din 10.

Keith Laumer - A Relic of War (1990) - Relicva din titlu, adevărată fosilă vie, este un robot de luptă dezafectat, ajuns mascota unui oraș postbelic (și dacă avem robot de luptă, atunci postbelic clar NU se referă la perioada de după 1945). Toată lumea îl iubește și-l ocrotește, ca pe un fel de prost al satului. Dar iată că Armata nu a uitat de el, și o comisie specială vine să investigheze ce-i cu el. Acțiunea se complică ulterior, dar nu exagerat. Simpatică. Nota 8 din 10.

Chrisopher Anvil - The Dukes of Desire (1968) - Surprinzător de bună, povestirea ne spune ce se întîmplă pe o planetă în care coloniștii dintr-un oraș oarecare se răzvrătesc la modul militar împotriva autorității locale sprijinită de roboizi de menținere a ordinii. Asta nu e bine - patru supraveghetori extraplanetari sosesc la fața locului și încearcă să potolească spiritele apelînd la o mașină de manipulat sentimentele și emoțiile - iar lista de dorințe care pot fi induse cu ajutorul său e cu adevprat lungă, eroii noștri folosesc "doar" vreo șapte sau opt, și loc ar mai fi ... Problema e că psihicul uman nu se comportă ca un circuit electric dotat cu comutatoare. Merită. Nota 8 din 10.

Gordon R. Dickson - Steel Brother (1952) - Hmmm ... ultimul text din antologie, aparține bineînțeles antologatorului - partea leului și așa mai departe. Dar e urît cu spume, o parabolă militaristă clasa una, în care omul și mașina se îngemănează, dar nu în stil S.F., așa cum s-a întîmplat în nuvela lui Poul Anderson, ci la modul în care soldatul și pușca sa erau împreună trup și suflet în războaiele secolului XX. Că arma e un robot n-ajută cine știe ce. În ultimele cuvinte ale nuvelei (și ale întregii antologii): "For he had done more than win a battle. He has found his soul." se simte și oleacă de frățietate cu Starship Troopers. Mda. Didacticistă. Nota 5 din 10.