John Scalzi - Redshirts

Nu mai știu pe unde citisem că John Scalzi nu e mare sculă de scriitor, ci doar are o bună experiență în comunicare, ceea ce îi permite să adune lejer voturile fanilor (Facebook, Twitter, LinkedIn ... știți voi) și să se autoproăulseze practic în competiția pentru premiul Hugo (sau Nebula, nu mai știu exact care-i votat de fani și care de asociația profesională a scriitorilor SF din America).

Cum.becum, omul a ajunsacolo sus, are notorietate, are chiar și operă. Redshirts a cîștigat și el ceva premii, dar îmi pasă mie de premii cum îmi pasă de starea vremii la Helsinki pe data de 12 mai 1606. (Nu, nu cred că s-a întîmplat ceva deosebit acolo fix în ziua aia, e o locație spațiotemporală aleasă la întîmplare).

Redshirts - ni se explică pe parcurs - sînt acei cadeți, trupeți, ce-or fi, îmbrăcați în uniformă roșie, din serialul Star Trek (nu este numit așa, dar referințele sînt destul de clare, vezi numele navei spațiale Intreprid vs, Enterprise), care în primele minute din episod, pînă s-apară genericul, o iau pe cocoașă (mor, sînt păpați de alieni, ajungi schilozi sau legume, și așa mai departe). Eroii, recent transferați pe acest Intreprid, sînt uluiți de rata mare de întîmplări neobișnuite și fatale care se petrec pe nava și în expedițiile pe planetele explorate de navă. Nimic neobișnuit de fapt, pentru că vor descoperi acești sărmani redshirts că nu sînt altceva decît păpuși, personaje într-o saga TV science-fiction - și trebuie să-și slaveze pielea călătorind în timp pentru a-i convinge pe promotorii serialului să-l anuleze și să le lase o șansă de a lupta pentru supraviețuire fără vreo constrîngere externă gen rating și așa mai departe.

O să întrebați: cum să călătorești în timp cînd ești un personaj imaginar? către ce destinație? și prin ce mijloace? Păi, citiți și veți afla.

Cert este că din punctul meu de vedere Redshirts e OK ca lectură, dar nu aduce nimic nou în ceea ce privește tema străpungerii zidului invizibil dintre artă și spectatori, dintre protagoniști și simplii consumatori.

Nu e lungă (vreo 200 de pagini) încît să devină plictisitoare.

Ritmul e alert.

Sînt cîteva răsturnări de situație drăguțe, nu multe sau deosebite, dar sînt.

Ce vreți mai mult?

Ce nu mi-a plăcut, ba chiar sare în ochi la modul strident, este ceva ce nici măcar nu face parte integrantă din roman: disclaimer-ul de la final, cum că "domle, ceea ce am scris nu are nici o legătură cu preaiubitul meu serial S.F. la care am colaborat io, care este un exemplu de cum trebuie făcut un serial S.F. ...". Hai, las-o moartă. Ți-e frică de vreun proces intentat de ăia, dar nici chiar așa. Vorba aia, dacă ți-e frică de lup, ce dracu cauți în pădure?!?