James P. Hogan - Endgame Enigma

Vorbim aici despre un roman scris în 1987, peste care nu aș fi dat dacă nu aș fi căutat un altfel de Endgame, anume acea minune scrisă de James Frey, minune care și-a făcut un super-promo-hype-reclamă cu vestea despre un mare premiu de sute de mii de dolari acordat celui care descrifrează cimiliturile din cadrul cărții, cimilituri bazate pe numere și culori ... ei bine, din punctul meu de vedere a dat chix într-un stil grandios, pentru că premisa cărții e muuult mai tîmpită decît media - iar eu sînt destul de tolerant la tîmpenii, cu condiția să mă mintă mișto. Cu toate astea cartea lui  nu incită nici la urmărirea acțiunii, oarecum lîncedă, nici la dezlegarea ghicitorilor, căci în ea sînt înșirate fără noimă pentru mine o grămadă de numere (coordonate geografice mai mult), nu mai zic de culori ...

Bun, nu despre asta era vorba, dar am pomenit de Enigma lui Frey pentru că nu am de gînd s-o citesc pînă la capăt și ca atare nici n-o să pupe recenzie separată. Rahatul a lovit fanul, cum spune o plastică expresie americănească, și fanul eram chiar eu ... așa că mă șterg frumos la mutră și continuu.

Endgame Enigma este un thiller în buna tradiție a romanelor de spionaj jamesbondiene din vremea Războiului Rece - primul Război Rece (1945-1989), dacă nu v-ați prins încă, deka ne aflăm în plin al doilea R.R., să sperăm că-i apucăm finalul în viață cu toții. Cartea are însă o premisă extrem de incitantă pentru vremea aceea, și chiar și pentru zilele noastre: sovieticii construiesc în spațiu o colonie artificială, nu amărîtele de Skylab, SSI sau Mir, ci chiar un habitat complex, mile și mile întregi de spațiu în care coexistă orașe în toată puterea cuvîntului, ferme de hrană, laboratoare științifice. chiar și o colonie penitenciară.

În colonia asta penitenciară ajung și doi americani prinși cu mîța-n sac, adică în plină activitate de spionaj cibernetic, activitate efectuată în timpul unei excursii pe respectiva colonie (da, vremurile sînt oleacă mai relaxate, v-aduceți aminte că anul publicării este 1987, deci în plină epocă de reforme gorbacioviste).

Și de aici începe un vălmășag de intrigi, conspirații și deconspirări, în care sovieticii joacă șah cu americanii încercînd să-i convingă de bunele și pașnicele lor intenții, în timp ce o parte din blocul occidental suspectează o cacealma care să ascundă the ultimate space weapon.

Firește, cei din urmă au dreptate, la urma urmei, sovieticii încă erau răii de serviciu, și revine unei găști  multinaționale de nebuni de la bordul Valentinei Tereșkova (așa se cheamă colonia, dacă nu știți cine a fost tipa, puneți mîna pe o carte de istorie a cosmonauticii și veți afla) sarcina de a demasca măgăriile bunilor noștri prieteni de la Răsărit.

Disonant este finalul, însă. Nu în întregime, departe de așa ceva. Dar, după ce planurile mîrșave sînt dejucate, iar URSS intră în colaps (așa cum s-a întîmplat și în realitate), ni se arată că întreg globul a pus mînă de la mînă și a modernizat în scopuri civile stația spațială, și asta tăind cheltuielile militare care nu mai sînt necesare, deoarece armatele nu își mai au decît un rost limitat, de jandarm local, ici și colo, unde lumea e mai turbulentă. Nimic grav ...

Or, aceeași realitate, a noastră, ne arată cu totul altceva ... complexul militaro-industrial trăiește bine-mersi și e-n tot și toate, în cele ce sînt și-n cele ce mîine vor rîde la soare ...